Semiotica culturii: definiția termenului, caracteristici, istoria dezvoltării

Semiotica culturii acoperă o gamă largă de definiții. Conceptul ar trebui să implice o serie de studii din domeniul studiilor culturale, care cunosc cultura în termeni de semiotică, știința semnelor. Semiotica și cultura sunt două sisteme multistratificate care reglementează și mențin relațiile umane. Cultura caută să extragă noi semne și texte, să le stocheze și să le transmită din generație în generație. Pentru a înțelege mai bine istoria semioticii culturale, este necesar să cunoaștem semnificația acestor concepte și ce cuprind ele.

Semiotică

Semiotica este un termen care este utilizat pe scară largă în activitatea multor cercetători ai limbajului. Noțiunea înseamnă știința semnelor și a sistemelor de semne. Prin urmare, vorbind despre cultură ca sistem de semne, trebuie să vorbim și despre text ca prima sursă de semne. Semiotica culturii și conceptul de text sunt strâns legate între ele. Fără texte scrise, știința semnelor nu ar fi apărut.

Semiotica a fost dezvoltată încă din Grecia Antică. Multe școli filosofice au încercat să găsească o definiție adecvată pentru a explica relația dintre diferitele fenomene lingvistice. Semiotica greacă a devenit mai mult o chestiune de medicină decât de limbaj.

Termenul în sine este introdus abia în secolul al XVII-lea de către Locke, care consideră că scopul principal al științei este de a dezvălui în profunzime natura semnelor. Această știință va deveni mai târziu parte a eticii, a logicii și chiar a fizicii în operele sale. Aceasta înseamnă că semiotica este o știință logică, în care totul este clar structurat. De aceea, știința de mai târziu reflectă două aspecte, logic și lingvistic, care sunt foarte asemănătoare în natură, dar acoperă sfere diferite ale activității umane.

Direcția logică a semioticii

Direcția logică atât în semiotica rusă, cât și în cea străină apare la două secole după teoriile lui Locke. Cel mai răspândit această noțiune a fost dezvăluită de Charles Peirce în scrierile sale. El a lucrat mult timp, analizând natura conceptului "semiotică", așa că a putut să obțină o poziție asupra semnelor numite "semioză", și a structurat și clasificat semnele. Semnele iconice, indiciale și simbolice au apărut în semiotica culturală. Charles Morris a identificat mai târziu trei etape, niveluri de măsurare, bazate pe concluziile lui Peirce, care conturează natura relațiilor în dimensiunea semnului probabil - sintactică, semantică, pragmatică.

După o perioadă, savantul își dă seama că, în unitate cu celelalte științe, semiotica s-ar fi arătat mult mai amplă și mai luminoasă, motiv pentru care afirmă cu seriozitate inseparabilitatea ei. Știința și semnele sunt interconectate, deci nu se pot lipsi una de cealaltă.

Morris, în ciuda dorinței sale fervente de a infuza semiotica în cercul altor științe, a recunoscut totuși că aceasta ar putea deveni în viitor o metaștiință și că nu va avea nevoie de ajutorul altora.

Ramura lingvistică

Direcția logică a semioticii culturii nu este o noțiune deosebit de largă, deoarece subiectul cercetării devine un semn separat, care nu este legat de alții. Direcția lingvistică este specializată în cercetarea nu doar a unui singur semn, ci a limbajului în general, deoarece acesta reprezintă modalitatea de transfer de informații prin intermediul sistemelor de semne.

Această direcție este cunoscută în lume datorită operei lui Ferdinand de Saussure. În cartea sa "Un curs de lingvistică generală" a clarificat o serie de atitudini care sunt importante pentru toate științele umaniste, nu numai pentru semiotica culturii. Limba și cultura joacă, de asemenea, un rol important în lingvistică.

Semn și simbol

Semiotica, ca știință, are două noțiuni de bază, semnul și simbolul. Acestea sunt centrale și primare.

Noțiunea de semn este asimilată unui obiect material. În anumite situații, se atribuie o semnificație unui obiect, care poate fi de orice fel. Poate fi un lucru real sau inexistent, un fenomen, o acțiune, un obiect sau chiar ceva abstract.

Un semn este capabil să adapteze și să semnifice una, două sau mai multe noțiuni și poate, de asemenea, să înlocuiască cu ușurință un obiect sau un fenomen. Din acest motiv, apare noțiunea de volum de semne. În funcție de numărul de obiecte pe care le reprezintă semnul, acesta se poate mări sau micșora.

Studiind pe scurt semiotica culturii, se poate întâlni noțiunea de "conceptul de semn", care denotă un set de cunoștințe specifice despre obiectul de referință și despre relația acestuia cu alte asemenea obiecte.

Semne naturale

În semiotica culturală, semnele naturale sunt obiecte și fenomene. Un obiect care poartă o anumită cantitate de informații poate deveni un semn. Semnele naturale se mai numesc și semne de atribut, deoarece ele indică în general un obiect. Pentru a înțelege cel mai clar un semn, trebuie să poți vedea informația din el și să înțelegi că este un semn al unui anumit tip de obiect.

Semnele naturale sunt aproape imposibil de clasificat și de grupat, astfel încât nu au o clasificare clară. Crearea sa necesită un proces de gândire îndelungat, putere, precum și practică.

Semne funcționale

Semnele funcționale sunt semne care sunt utilizate în mod constant de către oameni, adică sunt mereu active. Pentru ca un obiect să devină un astfel de semn, el trebuie să aibă o legătură cu acesta și să facă parte în permanență din activitatea umană.

Simbolurile funcționale pot fi, de asemenea, semne. Singura diferență între ele și cele naturale este că, că acesta din urmă desemnează un aspect obiectiv al unui obiect, iar primele desemnează funcțiile pe care le îndeplinesc în mod constant în viața omului. Astfel de semne sunt necesare pentru că, pentru a simplifica viața, pentru că acestea au atât o funcție funcțională, cât și una simbolică.

Iconic

Semnele iconice sunt foarte diferite de altele existente în semiotica culturii. Sunt imagini care au o asemănare reală cu subiectul. Ele sunt create în principal identic cu lucrurile semnificate, aspectul lor este foarte asemănător cu cel al obiectelor reale.

Simbolurile exprimă cultura, deoarece ele nu desemnează doar obiectul în cauză, ci și ideile și principiile care stau la baza acestuia.

Simbolul este specific: are două niveluri, unde primul (extern) este aspectul, imaginea obiectului, iar cel de-al doilea (intern) poartă semnificația simbolică, întrucât semnifică conținutul obiectului.

Semne convenționale

Ele desemnează obiecte pe care oamenii au fost de acord să le numească astfel și care au luat ființă doar pentru a îndeplini o funcție semnificantă. Celelalte funcții ale acestora nu sunt intrinseci.

Semnele convenționale se exprimă prin semnale și indici. Semnalele alertează sau informează o persoană, în timp ce indicii indică în mod convențional anumite obiecte sau procese. Procesele sau situațiile reprezentate de un index trebuie să fie compacte, astfel încât să poată fi ușor de imaginat.

În semiotica culturii, există atât semne convenționale individuale, cât și sisteme de semne, care variază în funcție de caracter.

Sisteme de semne verbale

Sistemele de semne verbale sunt denumite în mod obișnuit limbajele naturale ale omenirii. Acestea sunt sunt o parte foarte importantă, care joacă un rol primordial în viață. Există, de asemenea, limbaje artificiale, dar acestea nu sunt direct legate de sistemele de semne verbale.

Limba naturală este un sistem stabilit istoric, care este baza necesară pentru dezvoltarea tuturor sferelor, în special a culturii. De asemenea, sistemul este în continuă evoluție, ceea ce arată deschiderea sa la intervenții externe. Cultura evoluează direct cu limbajul natural, astfel încât problemele legate de dinamica limbajului natural vor afecta imediat dezvoltarea culturală a unei societăți.

Text și semiotică

Scrisul este baza pentru semiotică. Inițial, ea a fost exprimată doar prin pictografie. Mai târziu, apare ideografia, care presupune că imaginile au o anumită semnificație. De asemenea, devine mai schematic și mai hieroglific.

Cele mai recente stadiul de dezvoltare a scrisului implică apariția scrisului ca atare, a unui alfabet cu un set specific de semne esențiale care nu mai reprezintă fraze sau cuvinte, ci sunete.

Pe măsură ce scrisul a evoluat, la fel au evoluat și anumite reguli pentru structurarea semnelor în limbajul vorbit și scris. De aceea, apare o limbă literară în care toate normele sunt luate în considerare.

Ferdinand de Saussure, la rândul său, dorește să îmbunătățească scrisul în toate modurile posibile, așa că oferă publicului poziția că baza oricărei limbi este un cuvânt, considerat ca un semn ales arbitrar. De asemenea, a introdus noțiunea de "notat cu" и "reprezentând". Primul este conținutul cuvântului, ceea ce este afișat în el, iar al doilea este considerat forma, adică sunetul și ortografia sa. Un alt punct important a fost concluzia că semnele din limbaj formează un sistem semiotic.

Semiotica culturii și conceptul de text ale lui Lotman reprezintă programul original al semioticii, care a fost larg răspândit și acceptat. A fost o bază teoretică specială care a vizat o examinare aprofundată a aspectelor culturii și semioticii în unitate. S-a născut în secolul XX, mai exact în anii 1960-80.

Lotman a derivat noțiunea de text, considerând-o complet neutră în raport cu literatura. A ajutat la procesarea segmentelor de cultură, la analiza culturii însăși. La început, procesul de analiză a fost lung și obositor și a implicat o analiză semiotică a literaturii.

Semiotica culturii și semiotica textului sunt procese inseparabile, identice.

Partea principală a cadrului de analiză este cuvântul, limbajul natural și cultura, care creează condițiile pentru viața umană, dar nu una biologică, ci una socială. Cultura este o sferă particulară, un mare text, care poate și trebuie să fie înțeleasă prin semiotică.

Articole de semiotică a culturii

"Sistemul de modă" - o carte scrisă de Roland Barthes. În lucrarea sa, el dezvăluie o idee pe care o evocase anterior într-o colecție de articole (publicată în 1957). Moda, în accepțiunea lui Barthes, este un sistem de semne particular care este capabil să reglementeze mai multe alte sisteme În semiotica culturii. Structura acestei lucrări, spre deosebire de predecesorul său, este structurată în format de cercetare și are o organizare mai formală și mai clară a textului.

Roland Barthes a vrut să transmită ideea că moda are puterea de a afecta individul ca semn convențional, dar și ca un cod care este o parte indispensabilă a sistemului. Moda este o structură de semne capabilă să se reconecteze la semnificant și semnificat, iar acest sistem poartă nu doar un set de semne, ci și orientări valorice. Îmbrăcămintea face parte din sistemul modei și are o semnificație conotațională. Acest sistem pătrunde cu ușurință în lumea mass-mediei și introduce atitudinea sa valorică.