Charles de gaulle: biografie, viață personală, carieră politică

Biografia lui Charles de Gaulle este de mare interes pentru oricine este interesat de politica modernă. A fost un om de stat și lider militar francez, generalul. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a devenit unul dintre membrii activi ai Rezistenței. Fondator al celei de-a V-a Republici. Între 1959 și 1969, a deținut președinția Statelor Unite. În acest articol, vom explora soarta, cariera politică și viața personală a acestuia.

Copilărie și tineret

Biografia lui Charles de Gaulle începe în 1890, când s-a născut la Lille. Băiatul a crescut într-o familie catolică și patriotică. Tatăl său a fost profesor de filozofie. Tânărul Charles a fost dependent de lectură încă din copilărie. A fost atât de impresionat de istoria țării sale de origine încât viitorul președinte a căpătat o noțiune mistică a serviciului francez.

Încă de la o vârstă fragedă, pasiunea lui Charles de Gaulle pentru armată a jucat un rol important în biografia sa. S-a înscris la Școala Normală Superioară, hotărând să se înroleze în infanterie, întrucât aceasta se afla în apropierea acțiunii principale... Din 1912, se înrolează într-un regiment de infanterie sub comanda colonelului Pétain.

Primul Război Mondial

La doi ani după aceea începe Primul Război Mondial, care lasă o urmă considerabilă în biografia lui Charles de Gaulle. A luat parte la război cu armata lui Charles Lanrezac, care a luptat în nord-estul țării.

El fusese deja rănit pe 15 august 1914. a primit prima sa rană. Revine în acțiune abia în octombrie. A fost rănit din nou în primăvara anului 1916, în bătălia de la Ménil-le-Jourlou. La gradul de căpitan, este rănit pentru a treia oară în bătălia de la Verdun. De Gaulle rămâne pe câmpul de luptă, iar familia sa primește onoruri postume din partea armatei. Dar supraviețuiește, fiind luat prizonier de germani. După spitalul din Mayen, Charles este transferat în diferite fortărețe. Ofițerul face șase încercări de evadare.

A fost eliberat abia după armistițiul din noiembrie 1918. În timp ce se află în închisoare, eroul articolului nostru scrie prima sa carte intitulată "Discordie în tabăra inamică".

O viață liniștită

După Primul Război Mondial, viața normală revine temporar la normal. A predat teoria tacticii în Polonia, iar apoi a luat parte pentru scurt timp la războiul sovieto-polonez din 1919-1921.

Întors acasă, se căsătorește cu Yvonne Vandroux, care îi dă naștere unui fiu, Philippe, la sfârșitul anului 1921. Doi ani mai târziu, se naște o fiică, Elisabeth. Al treilea copil în familia viitorului președinte - Anna. Cea mai tânără fată, născută în 1928, avea sindromul Down. La vârsta de 20 de ani, se stinge din viață. De Gaulle a devenit administrator fundație caritabilă pentru copiii cu această problemă. În anii 1930 a fost promovat la gradul de colonel, câștigându-și reputația de teoretician militar.

Rezistența la fascism

În ajunul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, de Gaulle este numit comandant al Forțelor Blindate. În mai 1940, când situația Franței este critică, de Gaulle devine general de brigadă și ministru adjunct al apărării. În acest statut, el încearcă să se opună planurilor de armistițiu. Ca urmare, premierul francez, Reynaud, a demisionat, iar înlocuitorul său, Pétain, a început imediat să negocieze un armistițiu cu Germania. Imediat după aceea, de Gaulle a zburat la Londra, nedorind să participe.

Făcând o scurtă biografie a lui Charles de Gaulle, merită menționat faptul că acest moment a reprezentat un punct de cotitură în cariera sa. La 18 iunie, el se adresează națiunii la radio, invitând-o să formeze o Rezistență. El acuză guvernul Petten de trădare.

Ca urmare, Rezistența a jucat un rol-cheie în eliberarea Franței de naziști. Eroul articolului nostru participă la o procesiune solemnă pe străzile Parisului.

Guvernul provizoriu

După victoria asupra Germaniei, de Gaulle a fost cel care a preluat conducerea guvernului provizoriu în august 1944. Rămâne în funcție timp de un an și jumătate, timp în care mulți cred că salvează Franța de la excluderea din rândul marilor puteri.

În același timp, trebuie rezolvate multe probleme sociale. Țara are un șomaj ridicat, un nivel scăzut de nivelul de trai. Situația nu s-a îmbunătățit nici după alegerile parlamentare, deoarece niciun partid nu a obținut o majoritate covârșitoare. Comuniștii câștigă, făcându-l pe Maurice Thérèse prim-ministru.

De Gaulle intră în opoziție, așteptând să conducă "Unificarea poporului francez" să vină la putere. Ca urmare, el declară efectiv război celei de-a patra republici, susținând de fiecare dată că are dreptul la putere pentru că a condus țara spre eliberare. Dar partidul s-a dovedit a fi plin de carieriști. Unele au avut un istoric negativ în timpul regimului de la Vichy. Partidul eșuează în alegerile municipale, iar în 1953 de Gaulle îl dizolvă.

Revenirea la putere

În 1958, cea de-a patra republică se află într-o criză prelungită. Această situație este exacerbată de războiul prelungit din colonia franceză Algeria. În luna mai, Charles de Gaulle face un apel către populație, afirmând că este pregătit să preia conducerea țării. Într-o altă situație, acest lucru ar fi putut părea un apel la o lovitură de stat. Dar acum Franța se confruntă cu o amenințare reală. În Algeria, situația este critică "un guvern de încredere publică". Guvernul Pflemlen demisionează, președintele Coty cere Adunării Naționale să îl aleagă pe de Gaulle ca prim-ministru.

A cincea republică

Revenit la putere, politicianul Charles de Gaulle a implementat reforme constituționale. El își exprimase deja ideile în anii postbelici. De Gaulle a susținut separarea puterilor executive și legislative, președintele având principala putere.

Competențele Parlamentului au fost sever restrânse. Șeful statului este acum ales de un colegiu de 80.000 de electori, iar în 1962, votul pentru președinte va fi deschis tuturor alegătorilor. Ceremonia de inaugurare din 8 ianuarie 1959 a devenit o piatră de hotar în biografia lui Charles de Gaulle. Anterior, 75,5 % din electorat îl votase.

Politica externă

Sarcina principală, potrivit lui de Gaulle, era decolonizarea Franței. După aceea, el spera să înceapă schimbările sociale și economice. În încercarea de a rezolva problema algeriană, președintele a întâmpinat rezistență din partea propriului său guvern. Politicianul însuși era în favoarea ideii unei asociații, în care un guvern național într-o țară africană ar fi ales pe baza alianței economice și de politică externă cu Franța.

La 8 septembrie, a avut loc primul din cele 15 atentate la viața sa din partea OSS (Organizația Armatei Secrete) de extremă dreapta. 32 de atentate la viața președintelui francez au fost comise. Războiul din Algeria s-a încheiat cu tratatul de la Evian. Acestea au dus la un referendum și la formarea unei Algerii independente.

Relațiile cu NATO

Charles de Gaulle ia decizii cruciale în materie de politică externă prin ruperea relațiilor cu Statele Unite și NATO. Franța începe să testeze în mod activ arme nucleare, provocând resentimente americane. În 1965, de Gaulle a anunțat că țara nu va mai folosi dolarul pentru plățile internaționale și că va adopta standardul aurului.

În februarie 1966, Franța s-a retras din NATO. Pe scena internațională, poziția franceză devine brusc antiamericană.

Politica internă

Politica internă a lui Charles de Gaulle nu a fost lipsită de controverse. Multe dintre deciziile sale au fost criticate. Reformele agrare eșuate care au dus la eliminarea unui număr mare de fermieri au dus la o scădere a nivelului de trai în țară. Aceasta a fost afectată și de cursa înarmărilor, de influența crescândă a monopolurilor interne. Prin urmare, în 1963, guvernul făcea deja un apel activ la autocontrol.

Numărul de șomeri era în continuă creștere, majoritatea tineri. Între timp, două milioane de muncitori au fost plătiți cu salariul minim și forțați să supraviețuiască. Din acest grup făceau parte femei, muncitori și imigranți. Mahalalele urbane au crescut în mod constant.

Chiar și segmentele privilegiate ale populației aveau motive de îngrijorare. Susținerea învățământului superior a dus la o lipsă de locuri în căminele studențești, probleme cu facilitățile universitare și cu transportul. În 1967, existau troțkiști. Guvernul vorbea despre admiteri mai stricte la universități, ceea ce a dus la neliniște în rândul studenților. Sindicatele s-au opus hotărârii privind ajutoarele sociale.

Situația politică era, de asemenea, instabilă în acea perioadă. S-au format mai multe grupuri radicale de stânga care au ajuns la putere. Printre ei se numărau troțkiști, anarhiști, maoiști. A existat multă propagandă în rândul tinerilor, mai ales al studenților. Sentimentul anti-război a fost, de asemenea, foarte activ: în Franța a fost înființată o mișcare antinucleară.

A existat o puternică propagandă guvernamentală la radio și televiziune. Doar ziarele au rămas independente. Politica de prestigiu și naționalismul lui De Gaulle nu mai corespundeau așteptărilor culturale, materiale și sociale ale majorității francezilor din acea perioadă. Politicile sociale și economice au fost un factor important în pierderea credibilității sale.

Nemulțumirea a fost cauzată de figura politicianului însuși. Tinerii îl considerau autoritarist și învechit. Politica economică a lui Charles de Gaulle a avut multe pași greșiți și a dus în cele din urmă la căderea administrației sale.

Evenimentele din mai 1968 au fost decisive. Acestea au început cu demonstrații studențești radicale de stânga, care au culminat cu revolte și demonstrații. S-a încheiat cu o grevă a 10 milioane de oameni. Acest lucru a dus la o schimbare de guvern și la demisia președintelui.

Demisie

În timpul alegerilor parlamentare din 1968, susținătorii generalului au pierdut, ceea ce înseamnă că o mare majoritate franceză nu avea încredere în programele sale. O scurtă trecere în revistă a politicii lui Charles de Gaulle arată că soarta sa era pecetluită la vremea respectivă.

În 1969, de Gaulle a inițiat un alt referendum constituțional, spunând în prealabil că este pregătit să demisioneze dacă va fi învins. El nu și-a făcut iluzii cu privire la rezultatul referendumului. Când înfrângerea a devenit evidentă, a anunțat că se oprește îndeplinirea sarcinilor a Președintelui Republicii.

Ulterior, de Gaulle și soția sa au călătorit în Irlanda, și-au petrecut câteva vacanțe în Spania, continuând în același timp să lucreze la "Memoriile speranțelor". Între timp, fostul politician a fost un critic vehement al noilor autorități, pe care le vedea ca pe un sfârșit al măreției Franței.

În noiembrie 1970 a murit din cauza unei rupturi aortice într-o comună din nord-estul Franței. Avea 79 de ani. Potrivit unui testament redactat încă din 1952, la înmormântarea sa au fost prezente doar rudele sale cele mai apropiate și camarazii din Rezistență.